Ușa casei s-a deschis cu un clinchet scurt. Fredonam un colind de Crăciun, când am auzit telefonul din dormitor sunând. Am pornit fără grabă să răspund, murmurând mai departe refrenul cântecului. 


- Sărut mâna mami, ce faci?


 - Marty, ce faci ești bine?


 - Da, sunt bine, tocmai am venit de la un concert de Crăciun. Dar ce s-a întâmplat? Ești bine? Mi se pare mie sau plângi!?


- Marty, ești tare, da?


Un fior rece mi-a trecut prin întregul corp. Mami plângea deja, și printre lacrimi încerca să îmi povestească ceea ce se întâmplase. 


- Tati a avut un accident. A fost dus de urgență la spital. Doctorii spun... Doctorii spun că s-ar putea să nu supraviețuiască.

Rostise această frază dintr-o singură răsuflare, ce parcă o epuizase complet. 


- Inițial nu am vrut să îți spunem, pentru că ești singură acolo și nu ai pe nimeni, dar cred că este mai bine să știi adevărul.

Ahh, nu, nu aș putea vreodată să îmi imaginez viața fără el. 
Am stat la telefon minute în șir, timp în care celelalte telefoane începeau să sune: de la spital, de la rude, de la prieteni. Mami vorbea cu mine, apoi se grăbea să răspundă apelurilor noi. 


- Am vorbit cu un doctor. O să îi facă o operație în curând, pentru a se asigura că nu are sângerări interne sau organe afectate. O să te sun înapoi. 


Am stat minute în șir nemișcată, cu telefonul în mână, încercând încă să procesez toată întâmplarea. Totul era atât de bine, de vesel, iar în următorul moment întreaga lumea părea că se schimbase. 
A doua zi de dimineață, după o noapte de somn agitat și des întrerupt, luasem decizia de a merge acasă cât mai curând. 

Când în sfârșit am ajuns la spital, tati fusese scos de la reanimare. Adormise de câteva minute și atunci am putut să observ cu atenție urmele lăsate de accident. Fața îi era palidă, slăbise mult în ultima săptămână, iar rănile de pe față începuseră să se cicatrizeze. Mi se părea atât de firav în acel pat de spital, dar mi-am promis să fiu puternică de dragul lui.
 Când s-a trezit în sfârșit a fost atât de surprins și fericit să mă revadă. M-am dus repede să îl iau în brațe, uitând complet de operația și durerile lui, și pentru un moment în îmbrățișarea aceea caldă părea că totul este din nou în regulă. 


- Tati, am venit acasă. Sunt așa de fericită să te văd!


- Și eu mă bucur nespus. Știi....că puteam să nu ne mai vedem. 


În acel moment au început să îi curgă două lacrimi mari pe obrajii lui palizi.


- Nu tati, nu spune asta! Încă de când am aflat vestea am știut că vei fi bine, am avut o pace interioară inexplicabilă. Avem o lecție atât de importantă de învățat din această întâmplare.



În următoarele zile am continuat să merg zi de zi la spital. Îmi doream să petrec cât mai mult timp alături de el, recuperând cumva acele momente în care am stat departe. Progresele lui erau vizibile și în curând a început să mănânce, să își miște picioarele, să recapete culoare în obraji. Era un miracol în fiecare zi, un miracol pentru mine, pentru medici, pentru cei apropiați. Credința, optimismul și dragostea familiei și a prietenilor sunt lucrurile care îl ajută să se recupereze atât de bine și de repede. În fiecare zi primește vizite neașteptate, mesaje și urări de încurajare. 
”Ești un om iubit, să știi, îi spunea într-o zi o prietenă de familie. Ești iubit de Dumnezeu și de oameni”. Recuperarea durează încă, dar văzând credința și optimismul tatălui meu știu că va fi una completă.

Cu acestă ocazia mi-am amintit ce conteaza cu adevărat în viață. Sper să fie o lecție pentru noi toți:

Uneori luăm viața ca pe un dat, ca pe ceva ce ni se cuvine, uitând să exprimăm recunoștință și mulțumire pentru fiecare nouă zi. Viața în sine este un miracol! Am învățat că fiecare zi în parte este un dar, că o clipă poate schimba întregul sens al vieții. Am învățat că dragostea lui Dumnezeu și a oamenilor vindecă și face minuni acolo unde medicina nu poate să intervină. Am învățat că există binecuvântare în aceste momente de nefericire, și că ele aduc cu sine unitate, un sentiment unanim de compasiune și candoare. Am învățat că ziua de mâine nu îmi aparține, nici măcar următoarea clipă, dar că o credință statornică aduce cu sine siguranță și pace. 


Învăța să prețuiești viața și să înțelegi că există un scop în fiecare experiență pe care o trăim și o lecție în fiecare întâmplare. 
Nu uita să le amintești celor din jurul tău că îi iubești, că sunt importanți pentru tine, că prezența lor contează. Viața noastră este atât de fragilă, și tocmai această sinceritate a sentimentelor ne întărește și ne umple de optimism și curaj.