Mai e puțin și ajung acasă

Țin minte de parcă ar fi fost ieri bucuria pe care o simțeam când fugeam la fiecare sfârșit de an spre casa bunicilor, care mă așteptau nerăbdători în prag și cu masa pregătită în sufragerie. Simțeam încă de la parterul blocului mirosul delicioșilor cozonaci ai bunicii, a căror rețetă era căutată de toți vecinii și n-aveam cum să confund glasul vibrant al bunicului. Nu pot să uit cum abia așteptam să se încheie ultimul curs de la facultate, pentru a-mi pune repede ghiozdanul în spate și să fug la gară. Nici nu mai simțeam cele 6 ore de drum, când știam ce mă așteaptă la destinație…

 Îmi vine să râd când realizez că de multe ori mă comportam ca un copil căruia i se împlinea visul, dar astăzi îmi dau seama că de fapt, pe măsură ce trec anii, cu atât mai mult sunt un copil când vine vorba de-acasă!

Probabil aceiași fiori mă vor lua și la 30 și la 50 de ani când voi vorbi despre îmbrățișarea caldă a părinților și zâmbetul duios al bunicilor! Recunosc că sunt răscolită când realizez că mai e puțin și îmi voi întemeia propria familie, iar cu cât trece mai mult timpul, cu atât mai valoroase vor deveni amintirile despre ACASĂ.

 Se mai încheie un an…unul în care am fugit, am muncit până târziu, m-am trântit obosită în pat, de multe ori am închis telefonul pentru că nu mai aveam chef să vorbesc, iar de alte ori am zis că le dau un semn de viață celor de acasă, dar m-am gândit că oricum ei știu că sunt bine.

Mi-e frică uneori că nu le demonstrez dragostea mea așa cum aș vrea, că mă preocup prea mult de altele și uit că ei sunt cei mai importanți în viața mea…Că de fapt, EI SUNT TOTUL! Ce aș fi eu acum dacă ei nu ar fi, să mă sprijine când ochii îmi plâng, să mă susțină când mă clatin? Îmi pare rău că nu pot să fiu mai mult aproape de ei. Pentru că știu și simt că le este atât de dor de mine… Realizez asta atunci când ajung acasă și mă strâng în brațe minute-n șir fără să-mi spună nimic.

Pentru mine ACASĂ este locul unde uit de toate, unde mă transpun într-o poveste frumoasă, unde respir iubire și mă încarc cu energie. Câteva ore petrecute pe canapeaua mea preferată, o cană de ceai și o discuție înțeleaptă cu bunica, pot face minuni pentru starea mea de bine. Aș prelungi astfel de momente la infinit dacă mi-ar sta în putere... Din păcate, singurul lucru care îmi stă în putință este să profit la maximum de zilele pe care le petrec acasă, în colțul meu de paradis.

Acum, că luminițele au luat cu asalt orașul, că decorațiunile au împânzit magazinele și casele, toate gândurile noastre se duc spre oamenii care aduc magie în viața noastră. Cred că frumusețea lunii decembrie nu constă în cât de împodobită ne este casa sau cât de scump este cadoul oferit, ci în valoarea timpului petrecut cu cei care ne împodobesc și îmbogățesc viața. Cei care ne fac să zâmbim zilnic, părinții care ne încuranjează, bunicii care ne iubesc mai mult ca orice, frații sau surorile care ne sfătuiesc și prietenii care în timp ne-au devenit familie. Acasă sunt ei!

Împărtășește aceste gânduri cu oamenii pe care îi iubești și spune-le că mai e puțin și ajungi acasă.

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

adaugă o părere