Femeia de la Metrou

Din câte țin eu minte, chiar pe vremea când eram adolescentă - și încă una destul de curajoasă! – nu spuneam niciodată: Îmi ești antipatic!, ci doar mărturiseam altcuiva: Îmi este antipatic. Cu alte cuvinte, nu aveam curajul de a recunoaște în fața celui pe care nu-l puteam suferi, ci mă duceam la o a treia persoană. Dar, chiar dacă nu glăsuiam către cel enervant “Mă scoți din minți!” , prin fapte o cam arătam. Îi întorceam spatele, îl lăsam cu vorbele pe buze și plecam, îl îngânam dacă nu îmi plăcea ce bălmăjea, îi ofeream bucățica de biscuite care căzuse pe jos sau mă prefăceam că mă împiedicam și în cădere îi trăgeam o palmă, în așa fel încât să fie cu folos și julitura mea.  

Când ești copil sau când ești adolescent, lucrurile acestea pot fi absolut adorabile. Nu sunt făcute cu răutate, ci numai cu instinctul acela de persoană fără prea mari puteri, care încearcă totuși să arate că se descurcă. Până la o anumită vârstă, atâta vreme cât faptele au pecetea naivității, aproape că îți vine să-i iei în brațe pe cei care își arată antipatia – se străduiesc să fie inventivi, să nu fie prinși, dar în același  timp să se poată război cum trebuie cu cei pe care nu-i au la inimă.

După o vreme, însă, când trec de linia aceea de demarcație, dintre copilăresc și distrugător, sentimentele noastre ar trebui revizuite.

De fapt, ele ar trebui să nu ajungă în stadiul de distrugător, dar chiar și atunci când au atins acest nivel – dacă ne dăm seama, dacă reușim să fim conștientizați - ar trebui să dăm înapoi.

Îmi amintesc un moment din istoria mea: aveam la facultate o prietenă de care mă atașasem și în orașul căreia mergeam în vizită, la sfârșit de săptămână. Sora ei nu-mi plăcea deloc. Nu pentru că fata ar fi fost rea sau impertinentă, nu pentru că avea mai multe calități decât mine, ori pentru că mă punea în dificultate cu ceva. Nu pornise niciun război împotriva mea, nu-mi vorbea de sus și nici nu-mi dădea bobârnace pe neașteptate. Era o copilă simpatică, liniștită, care nu-și făcea simțită prezența prin intervenții nepotrivite. Cu toate acestea, eu nu o puteam suferi: mă adresam cu superioritate, îi răspundeam în doi peri, o ocoleam sau dimpotrivă o îmboldeam ca să o umilesc. Într-o zi, prietena mea mi-a zis deschis, fără dispreț sau ironie: “Îți dai seama că te porți urât cu sora mea?” Parțial, am răspuns la fel de sinceră. “Nu știu sigur ce am cu ea, dar ideea e că-mi aduce aminte, cred, de cineva care nu prea mi-a picat bine, așa că…”.  “Înțeleg eu ce simți tu, doar că sora mea nu este persoana aceea. În plus, dacă e să aleg între voi două, cred că-ți dai seama că întotdeauna o voi alege pe ea, așa că ori îți revizuiești comportamentul față de ea ori…”.

 A fost destul să aud aceste cuvinte. M-am trezit ca dintr-un vis urât. B luase sfârșit. Nu am mai confundat persoanele, nu am mai lăsat experiențele negative să mă sufoce și să mă îndemne să mă răzbun pe cineva care era lângă mine pentru niște supărări cauzate de cineva care era la 250 de km distanță.

Deși apucasem să fac rău, nu făcusem răul suprem. Mi-am cerut iertare și din acel moment totul s-a schimbat. Din antipatică mi-a devenit simpatică. Din nesuferită mi-a devenit prietenă. Pentru că cineva a pus punctul pe “i” și pentru că “aveam toate țiglele pe casă”. Nu, nu râdeți. Tuturor ni se întâmplă să ne purtăm nebunește; nu toți avem însă parte de ajutorul care să ne oprească din comportamentul destructiv și nu toți suntem dornici să dăm înapoi din nebunie, când suntem conștientizați că am luat-o pe arătură.

Discutam cu un psihiatru și mi-a spus că antipatia împinsă la extrem este singura explicație pentru comportamentul femeii de la metrou – e un caz atât de cunoscut încât nici nu mai trebuie să mai adaugi ce s-a întâmplat (pe vremuri, dacă ziceai femeia de la metrou - era vorba despre cea care vindea bilete, apoi despre cea care stătea să urmărească dacă nu cumva sari peste bariere, pentru că nu ai bilet, apoi despre cea care vindea acolo niște articole de lenjerie, apoi despre cea care cerșea acolo, acum despre cea care a împins pe calea ferată două femei, dintre care una a și murit).

Asocierea unor chipuri, senzația că există ceva comun între acea persoană din trecut și cea care e acum și aici, dorința de a avea, în sfârșit,  ascendent asupra cuiva care seamănă cu necunoscutul care pășește pașnic pe lângă tine - toate acestea te fac să treci linia extremă și să nu te mai întorci, să rămâi acolo, distrugând și autodistrugându-te.

Și când te gândești că totul ține de igiena minții și de un minim interes pe care poate să-l aibă cineva față de tine, cineva care îți atrage atenția - hei, nu exagera, nu te duce spre prăpastie, nu continua ceea ce ai început…

 

Concluzia? Țineți pulsul sentimentelor personale și ale celor din jur, având curajul de a vă cenzura și de a-i avertiza pe ceilalți!

 

 

 

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

8.8

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere