Abandonat de părinți la 3 luni, acum a terminat facultatea și visează departe…

Deși povestea sa pare desprinsă din cărți sau filme, Alin Cojocariu e cât se poate de real și autentic. Și atât de puternic! L-am cunocut acum câteva luni în Cluj, în curtea unui liceu teologic. Vesel și popular printre elevi, eram convinsă că este unul dintre liceeni, dar am aflat cu surprindere că este în ultimul an de facultate. A absolvit  Liceul Teologic  Maranatha din Cluj în urmă cu câțiva ani, dar este în continuare apropiat de profesori și de elevi. Prietenos și deschis la discuție, în doar câteva zeci de minute mi-a povestit viața sa. Îl ascultam cu gura căscată, din când în când cu hohote de râs sau cu lacrimi în ochi. Alin a fost abandonat de părinți la vârsta de 3 luni și nu a avut niciodată o familie a lui, dar îmi spune că se simte iubit, că are sute de prieteni, un program încărcat în perioada următoare și mai ales atât de multe visuri. Vreau să-l cunoașteți și voi și sper ca povestea sa să vă pună pe gânduri și să vă dea curaj, că în ciuda greutăților, poți trăi frumos, că în ciuda lipsurilor, poți visa și poți reuși lucruri mari.

Care a fost istoria primilor ani din viata ta?

Am fost abandonat la 3 luni de către părinți. Nu știu exact care a fost contextul, dar mi s-a spus că dintr-un spital am ajuns la leagănul de copii din Sibiu. De acolo am primele amintiri, dar sunt destul de vagi. Pot spune că am început să fiu conștient de mine și de situația mea abia atunci când o familie m-a dus la o fundație creștină, într-un centru unde am stat până am plecat la liceu, în vara anului 2011. Primii ani ai vieții au fost frumoși zic eu, deoarece eram mic și nu-mi dădeam seama de multe lucruri, dar pe măsură ce am crescut am început să fiu mai realist și să îmi dau seama cât de multe îmi lipsesc, iar “casa de copii” nu era locul ideal pentru mine, nici pentru ceilalți colegi ai mei.

Ce amintiri ai din perioada în care ai crescut la “casa de copii”? 

Nu am așa multe amintiri frumoase. Fiind o fundație creștină, ne duceau la biserică, aveam anumite programe cu copiii, ieșeam în natură, dar viața noastră era marcată de așteptare…așteptam mereu să vină sponsorii sau vizitatorii din străinătate, care ne aduceau cadouri, ne mai scoteau în excursii. Era ceva de vis când veneau ei și ne duceau dimineața la școală. Simțeam că cineva ne iubește, că suntem și noi importanți. În general aveam condiții bune, adică aveam mâncare și din punct de vedere material nu ne lipseau cele necesare, dar din punct de vedere psiho-emoțional, era rău. Aveam nevoie de afecțiune, de înțelegere…eram copii…aveam nevoie de iubire! 

Care a fost contextul în care ai plecat de acolo, cum ai ajuns la liceu la Cluj?

Am învățat mereu bine, am fost chiar premiant. Ultimii ani de școală generală i-am terminat cu medii peste 9,50. Auzisem despre Liceul Maranatha din Cluj, dar eu am ales mai întâi un liceu de pedagogie din Sibiu deoarece mi-a plăcut și îmi place să lucrez cu copiii; mai erau două colege care s-au înscris la Cluj și atunci am ales să vin și eu tot aici. A fost cea mai bună alegere!

Așadar, ai plecat dintr-un sat mic de munte, acolo unde era centrul în care ai crescut, și ai venit la Cluj, un oraș mare, provocări noi…Cum erai în perioada aceea? 

Pot spune că eram destul de matur, vedeam lumea dintr-o altă perspectivă față de colegii mei care proveanu din familii normale, luam lucrurile mai în serios și încercam să fiu responsabil. Totul era nou pentru mine, eram puțin pierdut în spațiu, aveam contact cu oameni noi, iar eu eram singur. Trebuia să mă descurc pe cont propriu. Cât am stat la casa de copii, toți colegii eram la fel…abandonați cumva și singuri. La liceu am intrat în contact cu copii care aveau părinți, îi vizitau, mergeau în vacanțe acasă…eu…nu aveam nimic din toate lucrurile care pentru ei erau normale. 

Și atunci, nu ai încercat să îți cauți familia? În ce a consta interacțiunea ta cu familia de origine?

Tot timpul mi-am dorit să îmi cunosc familia. Îmi imaginam tot felul de lucruri. Voiam să îmi cunosc mama, tatăl, frații…voiam să știu că aparțin și eu unor oameni și locuri. Înainte să termin clasa a VIII-a, de Paște am făcut demersurile, am obținut adresa și am mers cu șeful de la centru de copii la familia mea. Îmi era teamă să plec, dar am vrut să o cunosc. Am ajuns astfel într-un sat din județul Sibiu, Veștem, la adresa indicată. Mi-a fost frică să întru în casă și am așteptat la poartă cât timp cel cu care eram le-a spus cine sunt. Nu m-au recunoscut, nu au zis nimic…  Părinții mei erau beți amândoi, iar curtea și casa erau un dezastru. M-au chemat în casă, dar după 5-10 minute, abia așteptam să plec. Eram atât de dezamăgit și de trist. 

Dar a trebuit să mă întorc în vacanța de vară, după clasa a IX-a. A fost un context nefericit și tensionat la casa de copii și nu m-am putut întoarce acolo, așa că practic nu am avut încotro. Am stat la familia mea vreo 2 luni pentru că efectiv nu aveam unde să stau, dar nu a fost plăcut deloc. Abia așteptam să vină luna septembrie să mă întorc la liceu. De atunci m-am dus foarte rar acolo. Am mai vorbit uneori la telefon, dar nu îmi sunt aproape. 

Se înțelege că învățănd într-un liceu creștin, stând în internat, cu un colectiv mic, practic aceasta a devenit casa ta. Cum au fost anii de liceu pentru tine? 

Anii de liceu au fost cei mai faini; liceul a fost familia mea. Am crescut, m-am dezvoltat,  am râs, am plâns… parcă am început cu adevărat să trăiesc. Din liceu am cei mai mulți prieteni, de la colegi până la profesori, pedagogi, capelan, director.  Am multe amintiri frumoase – plimbări în natură, excursii în străinătate, concerte cu corul. Acolo pentru prima dată am avut parte de o “petrecere” de ziua mea de naștere: cu diriginta și colegii, am mâncat prăjituri, am băut sucuri, ne-am jucat și am primit cadouri. Niciodată până atunci nu avusesem o astfel de ocazie și tradiția s-a păstrat până în anul doi de facultate.

Dar nu a fost ușor. Din clasa a X- a trebuit să mă întrețin singur, să îmi plătesc mâncarea și cazarea. Verile erau cele mai grele și stresante deoarece nu aveam unde să merg, trebuia să lucrez. Dar am găsit oameni care m-au iubit și m-au ajutat. Astfel, am terminat liceul și am ajuns să merg mai departe la facultate. 

Ce anume a determinat decizia ta de a merge la Facultatea de Asistență Socială?

Finalul liceului a fost un timp de cumpănă. Îmi părea rău că se termină anii de liceu, eram în dilemă, să merg sau nu la facultate… nu știam ce o să fie cu viața mea, îmi trebuiau bani de mâncare, de chirie, dar mi-am luat inima în dinți și am zis că oricât ar fi de greu, voi încerca. Am ales să fac Asistență Socială pentru că eram apropiat de domeniul acesta și pentru că vreau să-i ajut pe cei de lângă mine, în special pe copiii nevoiași. În practică eu știam cam cum stau lucrurile, dar voiam să aflu cât mai multe, ce legi sunt, ce trebuie să știi îniante de a porni pe un astfel de drum.  Și experința de la fundația unde am stat până la liceu m-a făcut cumva să iau această decizie; poate pentru că am văzut și lucruri bune și lucruri rele și cred că știu ce nevoi au copiii în astfel de situații. 

Cum te-ai descurcat emoțional și chiar financiar în timpul facultății?

A fost foarte greu, atât emoțional, cât și finaciar, deoarece dacă am pornit la drum trebuia să dovedesc că nu mă dau bătut. Eram într-un fel și mândru de reușita mea pentru că am intrat la facultate la locurile fără taxă. Dar în octombrie, când am început am avut o surpriză ce m-a întristat. Nu credeam că mă va afecta asta. La deschiderea anului universitar, cei mai mulți dintre colegii mei erau cu părinții. Eu eram trist că eram singur, dar am trecut peste. Dumnezeu m-a ajutat și am găsit mereu oameni buni care m-au primit în chirie, uneori am plătit foarte puțin, alte ori deloc. Am tras tare cu învățatul și am avut bursă de merit și m-am descurcat să termin studiile. Acum că a trecut, parcă am uitat, dar au fost multe zile și nopți când efectiv mă frământam că nu știam cum o să mă mai descurc. Dar cel mai greu mi-a fost din punct de vedere emoțional. Mă simțeam de multe ori singur, abandonat și neputincios. Simțeam nevoia să mă plâng cuiva sau să îmi împărtășesc bucuriile. Așa e și acum… deși am prieteni, îmi lipsește o familie adevărată.

Care este visul tău acum?

Visul meu este să-i pot ajuta pe cei de lângă mine, să deschid o fundație, ceva prin care să-i ajut pe copii mai mult decât am fost eu ajutat. Dar am în plan mai întâi să mai fac un master și să studiez și asistența medicală. Voi încerca să muncesc și sper să mă descurc. Sunt convins că viața mea ar fi fost altfel dacă aveam o familie, dacă aveam și eu părinți alături de care să cresc și care să mă susțină, dar sunt mulțumit cu ce am realizat până acum, în ciuda lipsurilor. Și desigur îmi doresc o familie a mea, în care iubirea să fie pe primul loc. 

Ce gânduri ai pentru copiii care cresc fără sprijinul unei familii? Cum i-ai încuraja?

Nu e ușor, dar pot realiza ce își doresc. Trebuie să creadă în ei, să lupte chiar dacă nu văd niciun sprijin. Dacă vor cădea, să se ridice și să creadă că Cineva acolo Sus îi iubește și pe ei și îi acceptă ca fiind copiii Săi. Eu cred sincer ca Liceul Maranatha, oamenii de acolo și credința în Dumnezeu, m-au susținut în viață. Dumnezeu a fost și este și mamă și tată pentru mine. 

…ar mai fi multe de povestit cu Alin, dar cred că ceea ce ați citit până acum este suficient de convingător că atunci când există voință și credință, oricât de grele ar fi circumstanțele, există speranță pentru o viață cu visuri împlinite. Alin visează departe și sunt convinsă că realitatea va depăși cu mult planurile sale. 

Dacă vreți să-l cunoașteți mai bine, poate aveți nevoie chiar de o încurajare din partea lui sau poate voi vreți să-i transmiteți ceva, îl găsiți pe Facebook/ Alin Cojocariu. Eu v-am spus că e prietenos, dar vă puteți convinge singuri! 

 

 

 

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

9.5

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere