Nu poți fi fericit într-o relație, dacă nu ți-ai dovedit mai întâi capacitatea de a fi fericit pe cont propriu. Eu sunt responsabilă de propria fericire, nu îmi pot asuma fericirea nimănui, însă, în mod sigur, pot amplifica momentele entuziasmului tău, alăturându-mă senin stărilor tale. În fond, fericirea ca stare permanentă nu există, dar e dincolo de orice îndoială că există clipe sau înșiruiri de clipe pe care le numim fericite.

Învață să zâmbești înainte de a fi fericit, pentru că orice zâmbet deschide o fantă de lumină prin care cerul, cu toate binecuvântarile lui, se cuibărește în tine. Zâmbește des, fii jovial, nu aștepta un surâs înainte de a surâde tu însuți. Multiplicarea zâmbetelor tale s-ar putea numi, în cele din urmă, fericire. Cine știe dacă nu cumva tocmai asta ni e cere: să arătăm lumii chipul nostru senin, latura noastră apolinică, jovialitatea noastră, freamătul cald al înțelegerii că soarele ne surâde zilnic fără a pretinde nimic în schimb! Se pare că știm prea multe despre managementul situațiilor de criză și nesăbuit de puțin despre momentele de entuziasm care, între noi fie vorba, adăugate unele lângă altele, ca într-o colecție de fotografii, ar da imaginea de ansamblu a unui colaj fermecător de zâmbete.

Obsedați de fantasma confortului personal și de dorinţa, în era facebook, de a arăta şi altora cât de bine ne este, trecem razant, de atâtea ori, pe lângă momente și clipe irepetabile. Fericirea, atunci când ne este dată, nu durează prea mult, dar asta nu-i diminuează cu nimic valoarea. Greșeala noastră este să forțăm limitele momentelor de entuziasm, sfârșind prin a fi dezamăgiți că fericirea nu este, totuşi, permanentă. Condiţia ei sublimă constă în înțelepciunea noastră de a o lăsa să plece și de a fi apți să o primim atunci când se reîntoarce. Cred că, în subconștientul nostru, într-un cotlon întunecat și impermeabil la orice raționament logic, există ceva, ca o antenă sensibilă la entuziasm, care poate activa la nivelul superior al constiinței un semn sublim de existență a fericirii.

Limba română are o scală bogată de reverențe semantice în fața bucuriilor, aşadar le putem capta în cuvinte, povestindu-le și altora! Totul în jur este un miracol. Condiția de a exista a bucuriei este dată de felul în care reușim să ne deschidem, apți să primim, dar, mai ales, să dăruim celor din jur, parte din bucuria pe care o prilejuiește viața în spontana ei desfășurare. Suntem edificaţi de tot ceea ce ne este dat să trăim.

Ştiu, viața nu este o levitație romantică deasupra unei pajiști smaraldine, dar nici supliciu neîntrerupt de inadecvări și înfrâgneri. În echilibru, undeva la mijloc între sincopă și elan, între benevolența luminii și asprimea întunericului, între cădere și triumf, zace, calm, dar fragil, întreaga binefacere a vieții, formidabilul ei palpit, atârnând ușor deasupra unui abis necunoscut.

M-am hotărât să devin fericită.