Scena 1:

 După extenuanta oră de fitness, câteva doamne și domnișoare supraponderale se strâng într-un colț și cu un oareșce dispreț pe buze și cu ochii dați peste cap, încep să o bârfească pe  domnișoara de vreo 20 de ani din fața lor, cu o constituție fizică atletică și cu un chip frumos: „Uită-te dragă la fițoasa slăbănoagă din față, ea vine aici numai ca să ne facă nouă în ciudă, ca să ne râdă în nas că ea e dotată de la natură și noi nu.”

Ce avem noi aici? Un caz tipic de invidie feminină.

Clarificare: o cunosc pe „domnișoara fițoasă slăbănoagă” și pot spune, fără să stau pe gânduri, că este una dintre cele mai bune persoane pe care le cunosc. Nu, nu e „dotată de la natură” , ci face eforturi pentru a avea un fizic și o sănătate corespunzătoare și sub nicio formă, nu era la sală ca să facă în ciudă cuiva.

Scena 2:

În clasă elevul cu cele mai bune note este catalogat de ceilalți „tocilarul / tocilara”. De ce? Din invidie, evident. Aici o parte din vină au și părinții care întreabă obsesiv de notele colegilor, de parcă ar conta în educația copiilor lor ce note au colegii.

Scena 3:

Îți strângi alocația sau bursa, faci și niște treburi pe lângă casă pentru care primești niște bani de la mama sau de la tata și în cele din urmă, cu supliment substanțial de la părinți, reușești să-ți cumperi un iPhone 5. Bucurie mare, dar scurtă...A doua zi te întâlnești cu BFF-ul tău (best friend forever sau cel mai bun prieten, traducere pentru cine s-a născut mai devreme de anii 1990) și îl vezi cu un iPhone 7 pe care, ostentativ, ți-l flutură pe la nas. Ce ai putea să faci? Îi spui ca e super, mega, extra, îl ceri să pui și tu mâna pe el și îți ascunzi telefonul tău în fundul buzunarului. Te bucuri pentru prietenul tău? Da, sigur, dar te și roade ceva în stomac. La propriu, parcă e ceva acolo, un soi de indigestie care nu-ți dă pace. Toată bucuria propriei achiziții se duce pe apa invidiei cât ai clipi din ochi. Și asta tot invidie e. Păi și cum… până și în cadrul prieteniei există invidie? Ei bine, da… Nu degeaba Diderot, mare filozof iluminist, spunea că invidia este „un sentiment pe care nici prietenia nu-l stinge întotdeauna. Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia”.

Și pentru că suntem niște oameni sinceri și introspectivi, angajați într-un proces permanent de autocunoaștere și perfecționare, de antrenare chiar, propun să ne luăm un moment în care să ne analizăm tendințele, reacțiile și acțiunile. De ce? Doar așa, din civilitate și respect pentru alții? Nu știu cât de mult o afectează pe colega ta din banca a treia că tu îi invidiezi de nu mai poți vestimentația. Și nici prietena ta care a fost recent în Paris și a postat zeci de selfie-uri pe facebook, nu este afectată de faptul că tu o urmărești cu invidie în timp ce ești în vacanța la bunici. Tu ești primul afectat de invidie, dar în cele din urmă, frustrarea ta va da pe dinafară și îi va afecta și pe cei din jurul tău. Vorbele tăioase, privirile urâte, evitarea, toate acestea ajung în cele din urmă să-i afecteze și pe cei care sunt obiectul invidiei tale. Pe tine însă, te macină din interior. Fie că îți dai seama, fie că nu. Nu degeaba Antistene spunea că „invidia îl roade pe invidios precum rugina roade fierul” sau Socrate cataloga invidia drept „ulcerul sufletului”.

De ce suntem invidioși? Pare-se că aceasta este deja o etichetă pe care o putem folosi în dreptul speciei umane în genere. Pentru că ne construim imaginea de sine printr-o continuă raportare la ceilalți. De aceea ne și dorim cu atâta disperare să fim acceptați. De cele mai multe ori, cu cât imaginea noastră este mai instabilă și mai proastă, ca să o zic pe șleau, ne uităm pe după gard la ceilalți și ne hrănim cu succesele sau insuccesele lor. Mecanismul e simplu. De aceea și vizionăm  filme  cu oameni de „succes”, oameni puternici, pentru că, nu știu exact cum, dar simțim că facem și noi parte din lumea lor și prin extensie, fie și numai fictiv, împrumutăm din reușitele lor.  

Cum nu avem de-a face cu o reacție rațională și controlată, ci mai degrabă cu una instinctivă, ar părea că suntem condamnați să fierbem în propriul nostru suc. Și, bineînțeles, imaginea noastră va fi lovită și mai mult atât în mintea noastră, cât și în ochii celorlalți.  Se poate face ceva? Cu siguranță. Omul e ființă perfectibilă. Dacă motto-ul tău e „train yourself”, s-ar putea să și reușești. În primul rând, lucrează la „echilibrarea” imaginii de sine. Apoi, de fiecare dată când simți că se acumulează nesuferitul sentiment, „take a break”! Nu-l lăsa să se dezvolte, să se acumuleze. Recunoașterea e primul pas spre vindecare. Eternul de ce funcționează foarte bine. De ce simt asta? S-ar putea să dureze ceva până găsești cauza, dar doar așa te vindeci de invidie.