Fascinația pe care Legendele Olimpului în care Alexandru Mitru rescrie miturile Eladei a exercitat-o asupra mea în copilărie a culminat cu încercarea proprie de a transcrie, cu mici modificări, o serie de întâmplări în caietul meu de compuneri din clasa a V a. Era, ce-i drept, o exercitare a spiritului creativ prin corectarea unor întâmplări sau a unor trăsături ale personajelor preferate, atât cât se putea la 11- 12 ani. Mai târziu, mi-am mutat sfera de interes pentru Egiptul Antic, chestiune care s-a concretizat prin memorarea succesiunilor faraonilor, cu deosebit atașament pentru dinastia Ptolemeică. Spiritul analitic - selectiv se manifesta în voie, e și asta o chestiune de gust, una peste alta. Revenind însă la Grecia – a cărei cultură și astăzi mă fascinează, civilizația a rămas în urmă, din păcate – lumea mitologică, atent meșteșugită poetic, îmi oferea practic un univers ficțional familiar, zeitățile implicate în tot felul de activități mundane nu se diferențiau de alți eroi umani, asta dacă nu putem la socoteală basmele lui Petre Ispirescu, lecturate asiduu și repetitiv, care înglobau categorii umane aparte.

Am vizitat prima dată Grecia în 2008, insula Corfu mai precis, de atunci am revenit aproape an de an pe insulele grecești, cât și în Atena. Cu prima ocazia, cum am prins un grec care vorbea engleza, și era dispus la dialog, l-am întrebat dacă panteonul grecesc mai este relevant. Răspunsul a fost unul cel puțin interesant. Individul, care era agent de turism, mi-a mărturisit că, într-adevăr, nimeni nu mai crede astăzi în așa ceva, dar că, grecilor le place să creadă că zeii chiar au existat undeva în trecut. Cu alte cuvinte, întregul edificiu religios nu era atât mitologizat, cât se punea problema unei dispariții. Chestiune în conformitate cu credința antică conform căreia, dacă oamenii își pierdeau credința în zeități și nu le mai aduceau ofrande, acestea, la rândul lor, își pierdeau vitalitatea până în pragul disipării totale. Însăși ființarea lor era conectată la actul uman al credinței. În aceeași direcție, Nietzsche, în Modernism, declara că Dumnezeu a murit pentru că noi l-am ucis: „L-am ucis – eu și cu tine. Noi toți suntem ucigașii săi… Dumnezeu este mort…. Și noi l-am omorât” (Nietzsche, 2006). Deși fructuoasă, și cu siguranță incitantă, perspectiva lui Nietzsche asupra religiei și divinității ar fi o digresiune pentru tema de față, așa că, voi reveni ex abrupto la reprezentările zeităților în mitologia greacă care nu sunt altceva decât produsul uneia dintre cele mai creative antropomorfizări de care a dat dovadă un popor, cel puțin din punctul meu de vedere.

           Conceptul de antropomorfizare exprimă demersul de atribuire, cât și pe acela de proiecție  a caracteristicilor umane unor obiecte, animale, fenomene, lucruri, zeități. În sfera credințelor religioase antropomorfizarea descrie tendința de  atribuire a formei și a sentimentelor umane zeităților. Conform lui Dodds, mitologia greacă a fost contestată de filozofi chiar în timpul perioadei ei de glorie. De pildă, pentru Hecateu mitologia greacă este de-a dreptul caraghioasă, iar Xenofan din Colophon se declara împotriva mitologiei tradiționale care, prin antropomorfizare, a permis omului să-și creeze zeii după bunul plac: „«Dacă un bou ar picta un tablou, zeul său ar arăta ca un bou»; o dată rostite aceste cuvinte, intrarea în declin a credinței religioase nu mai era decât o problemă de timp. Xenofan era el însuși un om profund religios; el avea credința sa personală într-un zeu care «nu semăna cu oamenii nici ca înfățișare, nici ca gândire». Dar el era atent să nu confunde credința cu cunoașterea. «Nici un om, spunea el, nu a avut şi nu va avea vreodată cunoștințe sigure despre zei; chiar dacă, din întâmplare, s-ar izbi de adevărul exact, nu va ști să-l recunoască, cu toate că toți putem avea părerile noastre»”. (Dodds,1998)

          Zeus, Hera, Athena, Apollo, Artemis, Hermes, Afrodita, Poseidon, Ares, și lista poate continua, sunt portretizați urmând îndeaproape tipologii umane. Mai mult decât atât, pare-se că avem mai degrabă un sac de defecte umane adunate și înglobate într-o singură zeitate. Un mod ingenios de a normaliza cusururile și viciile morale și etice. De la promiscuitate și libertinaj până la vanitate, perfidie și chiar crimă, toate acestea sunt trăsături care caracterizează divinitățile mitologice grecești. Acesta un mod ingenios de a legitima anomaliile și implicit de a promova detracarea.  Procesul este unul ciclic, conștientizarea defectelor umane nu s-a soldat, așa cum era normal, cu o campanie colectivă de remediere a lor, ci, soluția a fost alta: proiectând asupra zeilor, care erau în definitiv modele comportamentale, toată suita defectelor, acestea au devenit nu doar acceptabile, ci chiar dezirabile. Dacă marele Zeus era un afemeiat demn de cartea recordurilor, de ce nu ar fi fost și închinătorul de rând care-și venera modelul și se conforma normelor pe care acesta le impunea, cât și tiparelor comportamentale implicite. Principiul este în mare măsură același pe care îl subliniază Joseph de Maistre când afirma că orice națiune își are conducătorii pe care îi merită sau altfel spus, liderii sunt o oglindă a maselor care îi împinge în față. Tot așa, mitologia tradițională greacă este o reflecție a poporului grec din timpul respectiv.  Freud chiar propunea ca obiect de studiu în cadrul psihanalizei antropomorfizarea, și aceasta deoarece, prin descinderile la nivelul mitologiilor popoarelor se poate înțelege mai bine specificul civilizației respective, cât și stadiul de înțelegere a lumii al unei societăți la un moment dat.

           

BIBLIOGRAFIE

Dodds, E.R., Grecii și iraționalul, trad. Catrinel Pleșu, Editura Polirom, Iași, 1998

Nietzsche, Friedrich, Știința voioasă, Editura Humanitas, București, 2006