Spuneau latinii că furia este o nebunie temporară. Un moment de enervare ne lasă fără vreo 6 milioane de neuroni. Îmi e ruşine când îmi pierd cumpătul. Și de la ce lucruri! Săptămâna trecuta, de pildă, m-am înfuriat pe niște paznici de la intrarea într-un supermarket. Eram într-o fugă la cumpărături, iar ei m-au ţinut din treabă. Nu m-au lăsat să intru cu rucsacul. M-au trimis dintr-o parte în alta, unde aveau dulapuri. Acolo trebuia să folosesc 50 de bani ca să încui, nu-i aveam, a trebuit să schimb, deci, am pierdut timp. M-am enervat şi am bombănit într-una, pe un ton cam ridicat. “De ce nu m-am dus să las rucsacul acolo, fără vorbe?” m-am întrebat mai târziu, regretând reacţia.

Neurologii explică faptul că la mânie este stimulată amigdala, partea creierului care controlează instinctele de supravieţurie de bază. Așadar cortexul prefrontal, adică partea raţională a creierului care controlează judecata şi abilitatea de a lua decizii, este inhibată de amigdala care se grăbește să își facă treaba. Fiind mai rapidă cu două secunde, aceasta poate declanşa reacţii nedorite atunci când suntem provocați. Dar, dacă avem răbdare… două secunde, ca informaţia să ajungă şi la neocortex, am putea schimba nebunia cu înţelepciunea. Numără până la doi şi partea din creier, care este responsabilă cu gândirea, îţi va da experienţe de care să fii mândru.

Este interesant că Dumnezeu a creat creierul în așa fel încât să rezolve singur situațiile de mânie. Acesta are capacitatea de a furniza emoții, dar și de a le regla. De aceea, după reacție, mintea noastră începe să caute sensuri. Apare părerea de rău și remușcarea. Apoi transformarea.

La câteva zile după întâmplarea din supermarket, veneam de la Constanța către București cu autocarul. O problemă: pătrundea aer rece pe la ușa din spate și toți cinci pasagerii, care stăteam pe ultimele scaune, eram încremeniți de frig. M-am dus la șofer și l-am întrebat dacă știe de problemă și spre surprinderea mea a răspuns afirmativ. I-am spus că mi-ar plăcea să găsim o soluție, astfel încât să mergem în condiții bune până la București. “Păi, ce să vă fac eu? N-am ce să fac! Știți numărul de la companie? Sunați acolo!”, a fost răspunsul lui.  Eram frustrată că nu pot să obţin nicio rezolvare. Trebuia să îndurăm și gata! O mie de gânduri mi-au trecut prin minte, dar am aşteptat.La coborâre, i-am spus șoferului: “Vă apreciez pentru modul în care ați condus. Am ajuns în siguranță, dar înțepenită de frig. Vă puteți revanșa într-un singur mod față de mine. Să îmi promiteţi că, până ce nu veți rezolva problema, nu veți mai lua călători pe scaunele din spate”.

Dumnezeu m-a învățat atunci, că nu e cazul să îl ameninț pe șofer, să cer să mi se returneze prețul biletului, să fac scandal, ci că acolo, și oriunde, e nevoie de bunătate. Da, bunătate față de călătorii pe care nu îi cunosc, dar față de care pot să arăt interesul, știind cât de rea este o călătorie de 3 ore în frig. Șoferul mi-a promis!

“Gândul este cea mai puternică forţă din univers”, spunea neurologul D. C. Dulcan. Să o folosim, zic eu…spre bine! Dintre sutele de moduri in care putem reacționa la furie, să alegem ceea ce ne reprezintă. După ce gândim măcar doua secunde.