Recent am descoperit documentarul „The Story of God” narat de bine-cunoscutul actor american Morgan Freeman, documentar care, cu siguranță, merită vizionat. Mi-a atras atenția în mod deosebit un experiment în care era testată reacția copiilor, mai precis disponibilitatea de a trișa, atunci când aveau impresia că sunt în prezența unei făpturi invizibile numită sugestiv prințesa invizibilă Alice. Numele general acceptat al experimentului, reluat și aplicat sub diverse forme de cercetătorii din toată lumea, este Princess Alice is watching you, respectiv Prințesa Alice te vede. Ce implică și care sunt rezultatele?

Jared Piazza[1], Jesse M. Bering[2] și Gordon Ingram[3] publică rezultatele acestui interesant demers investigativ în Journal of Experimental Child Psychology în anul 2011. Implicați au fost 67 de copii împărțiți în două grupe: o grupă cu vârsta 5-6 ani, și o altă grupă cu vârsta cuprinsă între 8-9 ani. Ambele grupe au primit aceeași sarcină. Cadrul este următorul: sarcina trebuia îndeplinită 1. sub supravegherea unui adult; 2. fără supraveghere; 3. sub supravegherea prințesei invizibile Alice. Întregul proces a fost înregistrat pentru a se analiza fluctuațiile comportamentale ale copiilor în  procesul îndeplinirii sarcinii în funcție de tipul de supraveghere la care au fost expuși. Deși sarcina a fost semnificativ mai ușor de realizat de grupa de vârstă 8-9, s-a observat că aceștia au fost la fel de implicați în actul trișării ca și subiecții din grupa de vârsta 5-6 pentru care sarcina era foarte dificil de rezolvat, și astfel, trișatul era singura variantă pentru succes. Rezultatele studiului au fost următoarele: sub supravegherea unui adult numai 10% au trișat, sub supravegherea prințesei invizibile Alice 26 % au trișat, și fără supraveghere 42 % dintre copii au trișat.

Sub influența factorului inhibator invizibil (prințesa Alice) s-a observat o abținere de a trișa chiar și din partea celor care, după ce s-au convins prin atingere că prințesa nu era pe scaunul unde li s-a spus că este, au luat decizia să trișeze. Atitudinea a fost una ezitantă, însă. Pe de altă parte, atunci când credeau că nimeni nu-i vede, trișatul a fost adoptat foarte ușor.

În rândul adulților sunt numeroase studii în cadrul cărora s-a observat că credința într-o ființa supranaturală promovează comportamentul altruist și responsabilitatea socială. Pare-se că ne revizuim comportamentul, fie că avem ca motivații frica de pedeapsă sau construirea unei imagini pozitive. În orice caz, numai și acceptarea la nivel mintal a existenței unei ființe supranaturale ne obligă la reconsiderarea conduitei morale. Dacă niște copii au ales să nu trișeze din simplul motiv că o prințesă invizibilă, despre care nu aveau siguranța faptului că există cu adevărat, i-ar putea vedea, oare cum ar trebui să se transforme caracterul creștinului care crede într-un Dumnezeu implicat în viața lui cotidiană? Am impresia că uneori, deși ne declarăm creștini, și chiar la nivel național, România este o țară cu tradiție creștină, uităm cu totul de prezența celui despre care spunem că este subiectul venerării noastre. Adoptăm, conștient sau nu, pariul lui Pascal, probabil cel mai defectuos argument în favoarea religiei: „Dacă Dumnezeu există și eu nu cred, am pierdut totul, dacă el nu există și eu cred, nu am pierdut nimic”. Dacă alegi creștinismul motivat fiind de o potențială pedeapsă, atunci ai ratat esența creștinismului. Aceeași situație este și dacă te declari creștin dintr-un soi de inerție, pe principiul „așa m-am născut”, „așa sunt părinții”, și alte argumente care nu au la bază o adevărată alegere personală.

Pe principiul „mai bine puțin și jalnic decât deloc”, e drept, a lua în considerare că poate chiar există o ființă supranaturală care ne va sancționa modul de viețuire și de conviețuire, omul este înclinat să mai facă și câteva fapte bune, așa… să fie, că cine știe… câte o vizită la biserică, mai dă 2 lei la cerșetori, își găsește tot felul de scuze pentru comportamentele mai puțin demne, și uite așa, ajungem să jucăm un fel de v-ați ascunselea cu Dumnezeu. Dacă urmăm calea aceasta, să nu uităm, totuși, că ne adresăm creatorului universului. A fi creștin nu este echivalent cu a nu trișa doar pentru că o ființă supranaturală ne-ar putea observa. Implicațiile creștinismului autentic vor fi semnificative asupra modului nostru de gândire, și asupra comportamentului nostru. Tocmai de aceea, în primul rând, ar trebui să ne gândim serios dacă nu „trișăm” din cauză că ne este frică sau  jenă, sau nu „trișăm” pentru că suntem convinși că ar fi sub demnitatea noastră să o facem.

 

 


[1] School of Psychology, University Of Kent

[2] Institute of Cognition and Culture, Queen’s University Belfast

[3] Interactions Lab, School of Management, University of Bath