Suntem prieteni de câteva luni bune.

Ne-am cunoscut la metrou, în împrejurări suspecte.

Seară, trafic lejer și curent cu iz subțire de mucegai. Înainte să cobor la Victoriei, îmi atrage atenția: cam prea la modă îmbrăcat pentru drumul cu metroul, cu alură de actor indian și privire pierdută, nu se prea încadrează în peisaj.

Îmi bate pe umăr.

  • Mi-am pierdut portofelul... Trebuie să ajung acasa, stau la Pitești.. Ai cumva niște bani?

Varianta mai tânără a lui Ranveer Singh își frământă mâinile a jenă, în timp ce mă privește debusolat undeva între vârful nasului și umeri, evitându-mi ochii. Mi se înmoaie inima.

 Îmi verific portofelul și îi dau tot ce găsesc pe acolo. Chiar dacă aveam doar 5 lei. Sunt ceva, pentru un student. 5 lei înseamnă doi covrigi și o gogoașă cu ciocolată, echivalentul unui prânz consistent. Mi-a mulțumit îndelung, iar eu am alergat să le prind pe fete din urmă, debordând de o mulțumire de sine care dădea pe dinafară. Doar îi dădusem tot, așa-i?

La a doua întâlnire m-am enervat teribil. Atât de tare încât l-am și luat la rost când a venit la mine. La cea de-a treia deja mă recunoștea și mă evita de la distanță. Dar veneam eu la el și îi stricam piața, parcă dintr-o datorie morală față de societate.

Acum? Ne cunoaștem și ne vedem des. Tot de la distanță? Tot de la distanță. Așteaptă să mă fac pierdută în mulțime înainte de a aborda persoane noi. Prietenia s-a coagulat de-a lungul timpului. Îl văd destul de frecvent, ori prin Gara de Nord, ori pe la Victoriei. Mereu îmbrăcat bine. Întotdeauna având privirea umilă și umerii aplecați parcă prea jos pentru statura lui.

Nu este primul meu prieten din branșa asta. Când eram mică mă jucam cu Damian, cerșetorul din fața blocului. Apoi mai era nenea cu picioarele deformate din centrul pieții, pe care l-am văzut mai târziu, cu căruciorul în mână și cu picioarele în deplinătatea funcțiilor, luând trenul spre Mamaia, unde ne-am și întâlnit, câteva zile mai târziu. Eu molfâind o înghețată, el zdrăngânind dintr-un șorț care conținea mai mulți bani decât alocațiile mele din acel an la un loc, în timp de fredona o melodie monosilabică, cu scurte invocații de natură religioasă.

Îi știm cu toții: ne-norociți sau poate leneși, loviți de soartă sau cu dublă-identitate, zgribuliți de frig pe băncile municipale sau întinși la cald pe țevile de scurgere din canalele Gării de Nord. Îi punem adesea pe toți în aceeași oală. ”Cerșetori”.

Când melodia îmi ajunge la suflet, când vreau să mai ispășesc din păcate sau să îmi odihnesc portofelul, prea umflat de atâta rest, îi strecor în palma bătătorită, pătată de funingine, mărunțișul meu neglijabil, atentă să nu cumva să îmi atingă pielea. Apoi am grijă să îmi finalizez gestul de bunătate stropindu-mi mânuțele cu Touch, și plecând cu conștiința împăcată. ”Ahh, Diana...ce ființă deosebită ești! Doamne, amintește-ți să îmi mai pui o bulină verde în catastif”...

Rar schimb o vorbă. Și mai rar mă uit a doua oară în același loc, să văd dacă starea li s-a îmbunătățit. Mă țin la distanță: de mâinile lor, de poveștile din spate și de mirosul infect de roșii stricate emanat de hainele lor peticite. Dacă iau păduchi?

Suntem generația relațiilor la distanță. De familie. De dragoste. De altruism sau profesionale. Suntem buni în a ne exprima generozitatea online. Stăm perfect la capitolul conștiință cu vâscozitate redusă. Ne dau lacrimile când auzim despre copiii din Africa și suntem darnici în fața cazurilor contrafăcute din dosarele celor care practică cerșetoria stradală legală. Ne înduioșează marketingul din spatele celor mai caligrafiate pancarte și a lozincilor presărate cu blesteme și binecuvântări. Suntem generația creștinilor care dau fără să cerceteze sau care nu dau tocmai pentru că nu au timp de investigat subiecții. Nu avem vreme și răbdare pentru a ne implica direct. Păzim porunca de ”a da”, dar scăpăm din vedere esența: ”a cerceta”.

Acești nefericiți cu care avem relații la distanță au nevoie de mai mult decât de bani. Au nevoie de priviri care să vadă dincolo de zdrențe. De sfaturi care să depășească ”Să nu arunci banii pe țigări!”. De suflete binevoitoare, dar nu slabe. De mâini care să ofere, dar nu doar din prea plinul buzunarelor. De urechi care să îi asculte, dar nu doar pentru poezii și bogdaproste.

Cred că mai mult decât de lucruri, oamenii au nevoie de oameni. Oameni care să îi facă să se simtă valoroși. Oameni care să le ofere opțiuni și răspunsuri. Oameni care să le arate că Celentano și Bobiță nu sunt singurele modele demne de luat în seamă. Oameni care știu că nu este nimic rușinos în a te așeza pe bordura accidentată a străzii pentru a învăța de la celălalt. Oameni care să îi perceapă prin ochii Cerului, pentru a surprinde în ei multitudinea de posibilități a ceea ce ar putea deveni. Oameni care să le ridice privirea aceea prefăcută sau nu din praful asfaltului și să le-o îndrepte în Sus.

Omul acela pot fi eu sau poți fi tu. Sau putem fi amândoi. Nu este comod, nici profitabil și cu atât mai puțin la modă. S-ar putea să nu obții niciun rezultat notabil sau s-ar putea să descoperi că, încercând să te apropii mai mult de ceilalți, te apropii de tine. Încercând să-i schimbi pe alții, te schimbi pe tine. Întrând în povestea celuilalt, adaugi capitole în romanul propriei vieți...

...

M-a scos într-o seară în oraș. Ne plimbam în apropiere de Piața Romană, când un metru și-un cot de făptură umană ne-a întâmpinat cu...

  • Nenea…îmi dai și mie un leu?
  • Hey.. Ce vrei să faci cu el?
  • Îmi iau de mâncare..
  • Ești singură aici? Cum te cheamă?

Stătea de vorbă cu ea precum stătea și cu mine. Natural, ca de la om la om. Parcă eram puțin geloasă. Cum să se comporte atât de frumos cu o cerșetoare? Spre surprinderea mea, în timp ce mergeam împreună, fetița și-a lăsat în spate poezia și ne-a povestit deschis. Cine era, unde mergea la școală, cum părinții le-au părăsit pe ea și pe surioara ei când erau mici, rămânând în grija bunicii, că își dorea să se facă doctoriță când va ajunge mare, ca să ajute oamenii care nu au bani de doctor...

  • Vrei să mănânci? Spune-mi ce să îți iau. Noaptea era răcoroasă.
  • Dacă se poate, o pungă de Krax..

O pungă de e-uri și umbră de cartofi, precum asta, costa un leu. Păi să fi fost eu în locul ei...

  • Nu îți cumpăr așa prostii în niciun caz. Pizza vrei?
  • Hmm…

Până la urmă i-a luat un sandviș cald. Înainte de a ne îndepărta, am urmărit-o să vedem ce face cu el. Am lăsat-o înfulecând din mâncarea fierbinte, în timp ce îi urmărea cu privirea cercetătoare pe ceilalți călători care se pierdeau în noapte, grăbindu-se către casele lor. Ne uităm mereu după ea. Când o întâlnim, îi luăm ceva cald și fructe. Se bucură, mulțumește frumos, ne mai spune cum se mai descurcă și ce îi mai face familia.

Nu e în în trend, nu e rapid, nu are garanția adevărului, nu se lasă cu aplauze și nu are rezultat cuantificabil. Însă povestea lor este mai aproape. Și te schimbă. Știindu-le povestea, îi privești cu alți ochi. Sunt mai ușor de înțeles, mai lesne de privit, mai simplu de iubit. Iar relațiile la distanță se transformă în relații. Iar acestea în povești.

Înceracă și tu! S-ar putea să descoperi că metamorfoza interioară poate atinge cote nebănuite, atunci când îi dai o șansă, deschizându-ți inima pe măsura portofelului.