„Omul e prost. Fenomenal de prost,” declară cu resemnare Dostoievsky în „Amintiri din subterană”. Și cine ar fi în măsură să-l contrazică? „Prostia”, de altfel, „este condiția curentă a omenirii. Toți suntem proști din când în când, spunem prostii, facem prostii, ne comportăm prostește... votăm prostește” (Andrei Pleșu).

„De ce proștii reușesc în viață mai repede decât cei deștepți?” este întrebarea intrigantă care mi se adresează simplu într-o seară. „Pentru că un prost are o singură idee, una și bună, se încăpățânează s-o aducă la îndeplinire și, în cele din urmă, reușește. Deșteptul, în schimb, are în cap un amalgam de idei, pe care le filtrează și le analizează la nesârșit pentru ca, în final, să nu urmeze calea niciuneia dintre ele” - veni răspunsul interlocutorului meu.

La scurt timp după această conversație, am auzit pe holurile Facultății de Drept, în urma unui examen, o afirmație care mi-a răsucit percepția despre lume: „Ce face facultatea din om?! Te duci om normal și te-ntorci om cu gânduri”. Aha! Deci gândurile, coagularea ideilor și, în fond, tot procesul cognitiv sunt o mare bătaie de cap și ar trebui să le privim cu circumspecție. Treptat, acest subiect a inceput să mă preocupe și mi-am amintit de o carte pe care o citisem cu puțin timp în urmă, „M-am hotărât să devin prost” („Comment je suis devenu stupide”), carte ce tratează această problematică serioasă, prostia, dintr-o altă perspectivă.

M-am hotărât să devin prost

La vârsta de 25 de ani, scriitorul francez Martin Paige își tipărește primul său roman, Comment je suis devenu stupide. A deveni mai prost nu este întotdeauna o idee rea, ba chiar îl suscită pe Antoine, protagonistul romanului, care crede că a gândi, în lumea asta, a devenit un handicap la fel ca oricare altul. Deși tânăr și inteligent, este confuz și se simte bătrân datorită bolii sale de a gândi prea mult. Înțelepciunea cu care a fost înzestrat de natură o socotește a fi un blestem care apasă asupra integrării sale în societate. Drept urmare, își pune la bătaie toată inteligența pentru a intra și el în categoria reconfortantă a imbecililor fericiți.

Prin monologul personajului principal, autorul aduce argumente atât de pertinente în favoarea deciziei lui Antoine de a deveni prost, încât ne derutează concepțiile și ne face să-i compătimim pe cei inteligenți, pe „leproșii care cu mintea lor înveninează mersul obișnuit al civilizației moderne”.

Neajunsurile inteligenței vs avantajele prostiei

Există o discrepanță între întinderea inteligenței și întinderea prostiei, omul intelectual, caracterizat mai mult sau mai puțin de o doză de rigiditate, fiind cu mult depășit de scornelile nelimitate și fanteziste ale omului prost, care zboară liber în cercul infinit al neînțelegerii și inocenței sale. Prostia este și mult mai diversă față de inteligență. „Două lucruri sunt infinite pe lume”, susținea Einstein, „Universul și prostia. Dar de Univers nu sunt sigur.”

„Îi invidiam pentru tot ceea ce nu știau,” spunea amar Oscar Wilde. De ce spunea asta? Deoarece cu cât cunoști mai mult, cu atât te îngrijorezi mai mult. Dacă știi multe, trebuie să fii mai responsabil, mai moral și să ai îndatoriri mai importante și mai dificile. În Eclesiastul scrie că: „unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere” (Eclesiastul 1:18). Când nu știi multe, oamenii nu au pretenții de la tine, îți dau pace și te tratează cu mărinimie. Asta credea și personajul nostru, Antoine: „Faptul de-a fi idiot aduce mult mai multă plăcere decât acela de-a trăi sub jugul inteligenței. Așa ești mult mai fericit, e cert. Fericirea presupune o anumită detașare, o lejeritate în viață, în spirit. Lipsa de griji!”

Exhibarea inteligenței sau inteligența ostentativă este tot o formă de prostie. De altfel, „oamenii inteligenți ating cote de prostie pe măsura inteligenței lor” (Alexandru Paleologu). Printre reflecțiile lui Antoine, se găsește o constatare destul de fină asupra acestui aspect: „inteligenţa este cuvîntul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, este atât de pervertită, încît de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decît intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe cînd deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hîrtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.”

Oamenii proști au și o conștiință foarte tolerantă și fericită. Ei nu realizează condiția în care sunt, dimpotrivă, cred că sunt descurcăreți, instruiți, ba chiar erudiți.„Așa cum cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic,eu cred că să fii inteligent este mai rău decât să fii prost, pentru că un prost nu-și dă seama ce e cu el,pe când cineva inteligent, chiar dacă-i umil și modest, tot o știe.” Antoine

Spinoza a dat următorul îndemn: „Să nu deplîngi, să nu rîzi, să nu deteşti, ci să-nţelegi”, însă, pentru Antoine, înțelegerea reprezenta sinucidere socială. Constatase că, încercând să înțeleagă totul, învățase să nu trăiască, să nu iubească, să nu mai guste din viață. Pe de altă parte, cine-i înțelege pe cei care încearcă să înțeleagă?De multe ori, ucizi ceea ce vrei să înțelegi, asemenea medicului ucenic care nu poate cunoaște decât prin disecție. Cei proști se bucură de viață, de tinerețe, de dragoste, fără să distrugă aceste daruri prin încercarea de a le înțelege. Caragiale ne transmite aceeași idee, doar că în cuvinte mai simple: „Dacă vrei să cunoști lucrurile, privește-le de aproape”, dar, dacă vrei să-ți placă, „privește-le dedeparte.”

Pentru oamenii proști, frumosul este ceva evident, clar, accesibil, fățiș, un frumos de care merită să te bucuri. La celălalt pol, se află lumea confuză a inteligenților, în care totul e relativ și discutabil. Mai mult sau mai puțin cinic, lord Basil, un personaj sentențios din „Portretul lui Dorian Gray”, afirma că „Frumusețea adevărată ia sfârșit acolo unde începe expresia intelectualizată”.

Prostul este cel care știe, n-are dubii și este dispus oricând să dea explicații convingătoare. Și, pentru că știe că știe atât de multe și n-are frământări, este și fericit.

„Să gândesc, să încerc să înţeleg nu mi-a folosit la nimic, ci mi-a adus numai neajunsuri. Să reflectezi nu este o operaţie firească, răneşte, ca şi cum ar scoate la iveală cioburi de sticlă şi bucăţi de sîrmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reuşesc să-mi opresc creierul, să-i încetinesc ritmul. Mă simt ca o locomotivă, o locomotivă veche care se năpusteşte pe şine şi care nu se va putea opri niciodată, căci carburantul care-i dă puterea vertiginoasă este lumea.” Antoine

* * * * *

Și, pentru că DESTUL ajunge și PREA MULT strică, să trecem la concluzie!. Esența este următoarea: intelectualitatea poate fi un „accesoriu” indispensabil, nobil și util, însă poate foarte ușor să izoleze individul într-o bulă a singurătății, a bolii de a gândi prea mult, a realității tălmăcite și răstălmăcite și a unei vieți insipide.

La finele acestui articol, doresc să încurajez românii să facă ce știu ei mai bine: să râdă, să cultive voia bună, să se bucure de prietenii și să-și trăiasca viața simplu și frumos!

Surse bibliogafice:

1) Martin Paige, „Comment je suis devenu stupide”

https://www.youtube.com/watch?v=FAbNhfCwLhk